Motive ale luptelor prin tribunale, cladirile de patrimoniu au devenit monumentele nimanui. Lipsa clientilor si devalorizarea pietei imobiliare au lovit in interesele „specialistilor” in revendicari.
Paradoxal, dar criza imobiliara pare sa aiba un efect benefic asupra cladirilor de patrimoniu din Bucuresti.
Asaltate in anii de boom imobiliar de reali sau falsi fosti proprietari, care incercau sa speculeze spirala preturilor imobiliare, cladirile de patrimoniu au primit un moment de respiro din partea speculatorilor.
Din pacate, atat retrocedarea in natura a unor cladiri, astazi de patrimoniu, cat si refuzul retrocedarii sunt un proces in egala masura daunator pentru vistieria publica.
In primul caz, retrocedarea in natura si „marea migrare institutionala” sau umana (cladirile fiind ocupate atat de institutii de interes public, cat si de particulari) pe care il va genera aceasta, se traduce in cateva zeci de miliarde de euro bani necesari pentru construirea de noi cladiri.
In cel de-al doilea caz, pronuntarea de catre CEDO a hotararii-pilot impotriva Romaniei, pentru ca nu a oferit despagubiri fostilor proprietari pagubiti de regimul comunist, va ridica factura la peste 22 de miliarde de euro, potrivit calculelor avocatului Gheorghe Piperea.
Totusi, dincolo de aspectele financiare, in foarte multe cazuri retrocedarea unei proprietati si evacuarea acesteia declanseaza adevarate devastari ale proprietatilor, chiar si in cazul cladirilor de patrimoniu.
Multi dintre redobanditori nu au bani pentru paza, intretinere, reparare sau reabilitarea cladirilor in cauza sau sunt interesati mai degraba de terenul de sub constructie, motiv pentru care o mare parte din acestea se deterioreaza sub ochii nostri.
Nenorocirea majoritatii cladirilor de patrimoniu este faptul ca sunt amplasate, de regula, in zonele cele mai bune ale Capitalei.
Locatia excelenta nu poate fi insa exploatata la maxim daca imobilul, chiar renovat, are doar o utilizare culturala sau limitata la o locuire unifamiliala.
Chiar daca pana acum au fost putine cazuri dovedite, reprezentantii asociatiilor de prezervare a patrimoniului arhitectural cred ca, dupa evacuare, multe imobile sunt lasate intentionat la voia intamplarii pentru ca proprietarii sa obtina ulterior declasificarea si chiar permisiunea demolarii constructiilor ruinate.
Solutia rapida este incedierea, varianta lenta - degradarea fortata a constructiei, prin expunerea interioarelor la intemperii.
Cazul 1 (nefericit), zilele noastre
Palatul Stirbey de pe Calea Victoriei se afla acum in mijlocul unor lupte date intre actualul proprietar si investitorii care il sustin, pe de o parte, si ONG-uri, pe de alta parte, care considera ca proiectul de dezvoltare imobiliara ce vizeaza aceasta proprietate pune in pericol monumentul propriu-zis.
Palatul Stirbey, fosta locuinta a domnitorului Barbu Stirbey, a fost construit in 1837, dupa planurile arhitectilor Michel Saint Jourand si Michel Maichel.
In 1881, arhitectul Friederich Hartman a facut unele modificari, care insa nu i-au alterat farmecul. Imobilul a ramas in posesia familiei Stirbey pana in 1948, cand are loc nationalizarea.
Atunci, bunurile (inclusiv pivnitele) revin Intreprinderii de industrializare a vinului. In anii ’50, imobilul sufera distrugeri insemnate ale decoratiilor interioare.
Ulterior, intre 1954-1977, in Palat este gazduit Muzeul de Arta Populara, inlocuit apoi de Muzeul Ceramicii si Sticlei, ce va functiona pana in 1994.
In 2008, la trei ani de la preluarea Palatului de catre omul de afaceri Ovidiu Popescu, sunt demolate toate cladirile (fostele grajduri) si defrisat parcul din spatele Palatului Stirbey, investitorul intentionand sa construiasca in loc un ansamblu imobiliar in valoare de 150 de milioane de euro.
Intre timp, in pofida puterii financiare a proprietarului (controleaza Petrolimportexport, companie cu o cifra de afaceri de peste 120 de milioane de euro), palatul este lasat in paragina.
Cazul 2 (fericit), anii ,30
Asa cum a demonstrat istoria recenta, meciurile intre proprietari si autoritatile publice rareori se soldeaza cu scor egal. De obicei, prin blaturi, presiuni pe linie de partid sau complicitati inexplicabile, castiga interesul comercial particular in dauna celui public.
Putini stiu, spre exemplu, ca celebra Casa Lipatti din bulevardul Lascar Catargiu 12 a scapat ca prin minune de demolare in perioada interbelica datorita… „obtuzitatii” functionarilor Primariei Bucuresti.
Acestia au respins de trei ori proiectul unei „case de raport“ cu 14 etaje (ulterior proiectul noii constructii a fost redus de solicitant la 6 etaje), propus de un membru al familiei celebrului pianist.
In anul 1933, Theodor C. Lipatti a fost obligat de primarie sa refaca proiectul de trei ori pentru a se inscrie in regimul de inaltime al zonei si alte prevederi urbanistice ale timpului.
Lipatti renunta in final la construirea noii cladiri, astfel pastrandu-se, pana in zilele noastre, aceasta perla arhitecturala, creatie a arhitectului Petre Antonescu.
Casa Lipatti, cu elemente art nouveau, a fost construita in 1902, fiind diferita fata de stilul predilect al arhitectului, cel neoromanesc.
Imobilul este reprezentativ pentru imaginea de Micul Paris al Capitalei, fiind inscris in lista de monumente ale Bucurestiului, ca multe alte case de pe Lascar Catargiu.
Casa Monteoru
Unul dintre recentele cazuri de retrocedare a vizat imobilul monumentul Casa Monteoru, cunoscut ca fiind sediul Uniunii Scriitorilor din Bucuresti.
In primavara acestui an, cladirea a fost retrocedata, prin decizie a instantei, mostenitorilor directi ai lui Grigore Monteoru, fostul proprietar, Ioanei Angelescu si mamei acesteia, Nora-Geta Angelescu Monteoru. Cladirea fost construita in 1874 de Alecu Niculescu si mostenita de fratele sau, Nicolae Niculescu.
Casa a fost cumparata in 1883 de marele proprietar funciar Grigore C. Monteoru (1831-1898), cel care a infiintat - pe mosia sa - statiunea Sarata Monteoru din Buzau.
La scurt timp de la achizitionarea ei, intre 1887-1889, arhitectul Nicolae Cutarida renoveaza radical cladirea, amenajand interioarele in stil eclectic francez, cu plafoane pictate in stuc, cu lambriuri din esente rare, cu scara monumentala.
In micul parc din fata casei, Grigore Monteoru a amplasat trei statui pe care le adusese din Grecia, carora li s-au adaugat inca doua, realizate in 1898 de sculptorii Ion Georgescu si Ion Valbudea, infatisand agricultura si industria romaneasca (acestea din urma au disparut in 1917).
Casa a fost in posesia fiicei lui Grigore Monteoru, Elena, si a sotului ei Lascar L. Catargiu pana in 1949, cand a fost nationalizata.
Casa Ioan Manu (fosta Auschnitt, actuala Becali)
Masiva casa Manu de pe Aleea Alexandru a fost construita de juristul Ioan Manu, fiu al generalului Gheorghe Manu, fiind o copie fidela a Hotelului Biron (actualul Muzeu Rodin) din Paris.
Planurile au fost alcatuite de arhitectul Grigore Cerchez, constructia fiind finalizata in 1915. Cladirea a fost cumparata ulterior de industriasul Max Auschnitt, dar nationalizata si utilizata pe rand ca resedinta a lui Petru Groza, iar apoi sediu al Ambasadei Argentinei.
Retrocedata mostenitorilor lui Max Auschnitt, casa a intrat in proprietatea lui George Becali, care a investit in refacerea imobilului, decorandu-l excesiv (comparativ cu originalul de la Paris) cu elemente aurite.
Primaria Capitalei va cheltui 18 milioane de euro pentru cladirile de patrimoniu
Bucurestiul a reusit sa atraga, in cadrul Programului Operational Regional Axa Prioritara 5, aproximativ 18 milioane de euro destinati reabilitarii si consolidarii unor monumente importante din Capitala.
Printre acestea se numara reabilitarea si consolidarea muzeului Dr. Nicolae Minovici, consolidarea, restaurarea si conservarea Observatorului Astronomic „Vasile Urseanu”, a Casei Cesianu si a Arcului de Triumf.
In afara de acestea, municipalitatea a reusit sa includa Hanul Gabroveni in Mecanismul Financiar Spatiul Economic European, iar in urma restaurarii acesta se va transforma intr-un nou centru cultural. Un alt obiectiv mai vechi al municipalitatii este consolidarea cladirii Primariei Bucuresti, opera a arhitectului Mihai Antonescu.
... articol original
