Inevitabilul se intampla de la anul: toate autostrazile vor fi taxate. De parca mai era nevoie de vreo masura nepopulara care sa ingroape Guvernul asta Dar iata de ce e mai bine asa.

Gratis nu inseamna de pomana. O autostrada poate fi finantata din impozite, caz in care platesc absolut toti contribuabilii sau din taxe directe, caz in care platesc doar cei care o folosesc si doar in masura in care o folosesc.

Da, autostrazile existente au fost platite la vremea lor. Dar sa nu ne amagim. Ele nu sunt autostrazi propriu-zise, ci innceputul unei retele care n-a fost terminata niciodata. Multi dintre contribuabili au platit dar n-au beneficiat niciodata de autostrazi, pentru ca ele sunt la sute de kilometri distanta de orasele lor. Acum, singura lor sansa de-a avea autostrazi e sa plateasca taxe. E corect ca si ceilalti sa contribuie la efort, dupa ani sau zeci de ani in care au avut acces privilegiat la putinele autostrazi.

E clar ca tot modelul trebuie schimbat. Bugetul nu are bani, iar cand ii are ii toaca ineficient. Solutia este ca autostrazile sa fie construite cu banii unor investitori - companii sau banci - a caror singura varianta este sa termine proiectul la timp si in costuri.

Problema este insa ca aceste costuri, chiar si reduse, dau cosmaruri cand se transforma in tarif. O autostrada de 100 de kilometri costa, in scenariul in care e construita responsabil - 500 de milioane de euro, la care se adauga inca 500 de milioane dobanzi timp de 40 de ani, la care se adauga inca 500 de milioane costuri de operare. Un exemplu: In cazul unei autostrazi ca Bucuresti-Pitesti, cu un trafic de aproximativ 20.000 de masini pe zi, tariful ar trebui sa ajunga la 10 euro pentru un drum dus-intors de 200 de kilometri.

Daca investitorii se asteapta ca la acest nivel traficul sa scada semnificativ, ei nu fac autostrada. Punct. Aici devine un avantaj enorm faptul ca deja exista cele cateva sute de kilometri de autostrada. Daca poti colecta o parte din taxe de pe tronsonul construit si alta parte de pe unul deja-existent, atunci poti reduce taxa la 5 euro penru 200 de kilometri parcursi.

Acesta este modelul folosit, de exemplu, la construirea podului Vasco da Gama din Lisabona. Statul nu a platit absolut nimic din investitia de un miliard de euro, dar conditia investitorului a fost sa poata colecta taxa si pe podul nou (2,35 euro de la 20.000 de masini pe zi) si pe cel vechi (1,35 euro de la 70.000 de masini pe zi).

Sigur, acest gen de arbitraj se poate face teoretic si sub umbrela statului. Insa deosebirea este ca daca o companie greseste sau calculeaza prost, ea da faliment, iar lucrarea este revanduta de executori la valoarea reala. Daca statul greseste sau calculeaza prost, singurii care poarta responsabilitatea sunt contribuabilii.

Pe de alta parte, intr-un astfel de scenariu nu mai poate fi vorba de rovinieta. Banii adunati din accizele pe carburanti si din taxele de acces ar trebui sa fie suficienti.